Prin referințele evidente, unele mărturisite de Alex Turner, altele intuite de critici, noul Tranquility Base Hotel & Casino al celor de la Arctic Monkeys pare un album tribut adus genurilor chamber pop sau soft rock.

Love it or hate it, al șaselea disc al băieților din Sheffield e cel puțin intrigant când vine vorba despre influențe, iar cea mai evidentă este cea a lui Serge Gainsbourg a albumului său din 1971, despre care Alex Turner spune că l-a tot ascultat în ultima vreme și că a vrut să sune puțin ca acolo. Acesta și celelalte, în ordine cronologică…

Pet Sounds (1966), de The Beach Boys // Al unsprezecelea disc, scris de Brian Wilson cu intenția declarată de a realiza cel mai bun album rock din istorie, a fost unul nonconformist, folosind instrumente neprietenoase până atunci cu genul, de la clavecin, flaut sau Electro-Theremin până la clopoței de bicicletă sau cutii de Coca-Cola. Influența compozițiilor de pe Pet Sounds se mai poate observa și la Mark Ronson, Tame Impala și așa mai departe.

//

Histoire de Melody Nelson (1971), de Serge Gainsbourg // Produs de Jean-Claude Desmarty, albumul concept al francezului se remarcă prin explorările în zone precum funk și spoken word, cât și prin aranjamentele corale și pentru instrumente cu coarde realizate de Jean-Claude Vannier. E considerat de mulți critici ca fiind cel mai complet și puternic album al lui Gainsbourg.

//

Death of a Ladies’ Man (1977), de Leonard Cohen // Albumul produs și scris în aproximativ o lună în casa nonconformistului și controversatului Phil Spector e una dintre cele mai ușor de recunoscut influențe pentru Turner & Co., prin tags precum fluxul conștiinței, reverb, vibrafon, nuanțe classic rock și gospel (celor de la Arctic Monkeys le lipsește, ce-i drept, saxofonul).

//

Escapology (2002), de Robbie Williams // Poate părea o exagerare, dar măcar din două motive albumul ăsta (dar și alte cântece ici-colo ale britanicului) are cum să te satisfacă și să umple același borcan chamber pop („Something Beautiful”) și mai ales fluxul conștiinței („Me and My Monkeyˮ).

//

Turn Blue (2014), de The Black Keys // Deși evident tributar blues și soul, discul duoului american are nuanțe psihedelice și funk pronunțate – poate tocmai de aceea rămâne cel mai complex al lor. Chiar și coperta albumului pare un tablou pop-art de agățat în lobby-ul hotelului lui Turner (de fapt, știm bine cu toții cât de influenți au fost The Black Keys pentru AM).

Share This