Select Page

Spre sfârșitul anilor ’80, când Mano Negra, trupa lui Manu Chao, sau Noir Desir scoteau primele albume, undeva într-o crâșmă din Arondismentul 19 al Parisului Helno Rota aduna la un loc Les Négresses Vertes, trupă care își dovedește spiritul punk încă din nume: o glumă rasistă la adresa gunoierilor, în bună parte, de culoare, care poartă uniforme verzi.

Mix everfescent între muzicile nord-africane și andaluze, stropite cu acordeon à la guinguette, tribul petrecăreț, în același timp înțepător politic, avea să devină în doar câțiva ani una dintre cele mai de succes nume ale Franței, ajungând pe scena Reading Festival la prima ediție, din 1989, împărțind afișul cu New Order, The Pogues, The Sugarcubes sau My Bloody Valentine.

În 2018, Les Négresses Vertes s-au reunit după o pauză de 18 ani pentru a începe un turneu mondial de celebrare a 30 de ani de la albumul Mlah. Ajung și la noi, dar înainte reascultăm trei cântece importante.

Zobi la mouche

Primul single de succes al trupei, tribut sonorităților Rai. Vulgară, teatrală, zgomotoasă, îi aducea lui Helno porecla de „Joe Strummer din Montmartre”. Rock’n’roll arăbesc, îmbrăcat în haine dandy din târg, gata să cucerească hipsterii, punkerii și raverii deopotrivă.

Sous le soleil de Bodega

Al doilea disc, Famille Nombreuse, scos în 1991 la Delabel, casa de discuri franceză aflată atunci sub tutela EMI/Virgin Music, conține cel mai cunoscut cântec al lor (dar și „Face à la mer”, remixată ani mai târziu de Massive Attack). Euforică, de data asta tributară sudului solar andaluz.

Comme toujours

De pe primul disc fără Helno, Zig-Zague, scos în 1994,am ales și o expresie chanson, iarăși o inspirație importantă în muzica grupului: „L’homme à l’haleine whisky / Chante la romance / De l’amour qu’on oublie.”

//

Les Négresses Vertes ajung la noi Joi, 6 Iunie.
RSVP // Tickets

Fotografie de Luc Manago.

Share This