Fără să pice în pastișă, noul disc al lui Janelle Monáe poate fi albumul pe care Prince nu l-a mai scos niciodată în a doua parte a vieții.

În filmul (un așa-zis „emotion picture”) care însoțește proaspătul album, Janelle Monáe e pedepsită cu ștergerea memoriei, într-un viitor în care cei care nu se conformează regulilor morale & sociale sunt considerați „computere murdare”. Poate și o metaforă a uitării și ignoranței noastre: pe lângă timpul petrecut alături de prieteni („Young, black, wild, free, naked in a limousine”), mai sunt aruncate la coș citate din Martin Luther King Jr sau abuzuri ale poliției. Iar în lumea viitorului unde trăiește Jane 57821, adevărul, egalitatea sau identitatea („I don’t wanna live on my knees, I just have to tell the truth, baby”) sunt (deja) concepte ilegale.

Crescută în Kansas, Monáe trăiește din 2001 în Atlanta, unde l-a cunoscut pe Big Boi, alături de care a fondat Wondaland Arts Society și care a recomandat-o lui Sean Combs. În 2006 semna contractul cu Bad Boy, iar un an mai târziu scotea Metropolis: Suite I (The Chase), primul episod din saga afrofuturistă care întoarce pe toate părțile sexualitatea (în primul rând) și politica.

Iar dacă The ArchAndroid, discul scos în 2010, era unul mai degrabă pretențios din punct de vedere compozițional și cu puseuri militante („The color black means it’s time to die”), Dirty Computer vrea să cucerească prin nihilism în toate culorile curcubeului (mai ales roz: „This pussy grabs back!”), mai exact prin pop sexy-jucăuș cu mesaj (cel mai bun de la, să zicem, Lady GaGa încoace?): „We don’t need another ruler, All of my friends are kings, I’m not America’s nightmare, I’m the American dream, I want a crazy, classic, life.”

Produs alături de colaboratorul și mentorul ei, Prince, Dirty Computer e fără îndoială influențat de stilul melodramatic al americanului – soul și funk piperat cu contemporanele trap și neo-soul, rap înțepător („Hundred men telling me cover up my areolas, While they blocking equal pay, sippin’ on they Coca Colas, Fake news, fake boobs, fake food—what’s real? Still in The Matrix eatin’ on the blue pills”), plus synth-uri sci-fi & riff-uri senzuale de chitară. Poate mai puțin capabilă (sau dornică?) să creeze hituri de Top 10, Monáe e (mai degrabă) intensă și potentă în pachetul vizual: stilistică rebelă (hippie via disco via 80s glam rock via Black Panther) sau debonair (deja tradiționalul și în același timp sarcasticul smoching), coregrafii naive perfect executate și metafore uneori greu de urmărit, de la pantalonii-vulvă la trimiteri către Futura din Metropolis, The Holy Mountain, filmul lui Alejandro Jodorowsky, sau la Cina cea de Taină. O cale de mijloc între socio-politică și pop de care mentorul ei ar fi mândru.

Share This