Andrei e una dintre figurile marcante ale scenei alternative locale, activ încă din 2005 cu trupa The Amsterdams, apoi din 2011 concretizând parteneriatul cu Roxana Nicolae și We Singing Colors. Cum prima cântare în Control a fost The Amsterdams și The Mono Jacks, inevitabil l-am rugat să ne povestească despre amintirile din locul vechi și despre conexiunea dintre Sala Berlin și Amsterdam. Am vorbit despre trupele lui favorite, despre cântările internaționale și europene, dar și despre trendul muzicienilor de a se asocia cu diverse cauze sociale și de mediu.

Andrei, care a fost prima ta trupă?

În 2004 porneam Lunchbox, în Iași. Eu eram la chitară și voce, iar fratele meu la tobe. Am avut câteva concerte interesante, unul chiar în deschidere la Class, unde îmi amintesc cu plăcere că eram beți mangă. Asta pentru că tata, mândru, ne dăduse de băut la pachet. Cântam coveruri după Stereophonics, Coldplay, Placebo și Incubus, trupele mele favorite în momentul acela. Cred că cel mai fain în perioada aia era că-ți puteai face singur bookingul.

Unde a fost primul concert?

Primul concert l-am avut la Institutul Cultural Francez din Iași, care în perioada aia organiza Fete de la Musique și unde văzusem Timpuri Noi și alte trupe marfă, aproape de anul 2000. Și atunci, cu ocazia acelui festival, am tras primul nostru demo, primele mele înregistrări. Le-am pus pe un CD cu care am fugit la centru. Nu aveam prea mari speranțe, dar uite că m-au sunat și ne-au chemat să cântăm.

Și mergea bookingul?

Într-un an am avut vreo cinci concerte… Încă mai ascult piesele alea. Nu cred însă că le voi reface sau ceva de genul ăsta. Mi se par niște imitații bunicele după Coldplay și Stereophonics și aveam și o piesă în limba română. Nimic notabil, dar le mai cânt atunci când mi se face dor de perioada aia. Lunchbox a fost triggerul meu muzical, după care m-am hotărât să vin la București.

Deci The Amsterdams a apărut imediat după Lunchbox?

Da, după facultate am decis să vin la București. Voiam să continui pe aceeași zonă, eram mare fan Britpop și Britrock, îmi plăceau Blur, Suede, Supergrass, Travis, The Wallflowers și alții. Cam tot ce vedeai la MTV. Eram super surprins că nu există așa ceva și în România, gândeam naiv atunci că oricine putea să cânte în engleză. Toată muzica era la fel pentru mine, nu conta că sunt român, și mă gândeam că nu e vreo diferență între Marea Britanie și noi. Mult mai târziu mi-am dat seama că nu e chiar așa.

Adică?

Poate că intenția e acolo sau pare că sunăm bine, ca la ei, dar suntem la ani distanță. Ce-i drept, pe mulți i-am păcălit: „Wow, sunați ca afară”. Consideram că se putea îmbunătăți soundul românesc de atunci, îmi doream să aduc un refresh în peisaj, dar acum chiar am ajuns să respect mai mult trupele din acea perioadă. Sunetul de rock și alternativ de la începutul anilor 2000 a fost totuși unul de calitate. Tovarășul Gopo (Marius Moise), fost The Moood, acum la Moses în UK, îmi zicea: „Păi, cum, Andrei? Ai venit tu de la Iași la București cu tupeu să aduci o schimbare în muzică?”. Tot ce îmi amintesc clar era că pe vremea aia nu știam de indie, era Britpop sau Britrock. Nici acum nu știu prea bine cu ce se mănâncă termenul, dar îl folosim în continuare.

Ești prieten cu Marius, ați și cântat împreună. Când ați vorbit ultima dată?

Încă suntem prieteni și vorbim aproape zilnic. Am cântat împreună în After What, dar Gopo plănuia de mult timp să plece din țară și să-și facă trupă afară. Și eu mi-am dorit asta, dar el chiar s-a ținut de plan. Știa că dacă vrea să facă muzică în engleză, trebuia să meargă în Londra, unde se întâmplă lucrurile. De trei ani cântă cu trupa Moses și urmează să scoată primul album cu un label american. Au scos multe single-uri, au fost difuzați de BBC Radio 1, Radio 6, Radio X, au cântat la Reading & Leeds și la Download Festival, au fost pe coloana sonoră a filmului Tomb Raider și alte filme mai mici, au peste șase milioane de plays pe Spotify. Au avut giguri importante în deschidere la câteva trupe mari, cum ar fi Ash sau Jimmie Eat World…

Deci funcționează…

Din ce îmi povestește, e un mediu super competitiv și nu ar rezista fără job. Sunt diferite niveluri și acolo, intri cu adevărat în competiție când semnezi cu o casă de discuri mare. Nu trăiești din banii de pe YouTube sau Spotify. Feedback-ul de la fani e foarte bun și direct când vine vorba despre concerte, lumea îl felicită pentru treaba pe care o face.

Care a fost traseul trupei The Amsterdams?

Când am venit în capitală, primul pas pe care l-am făcut a fost să pun afișe prin Regie. Și așa l-am gasit pe Andrei Ungureanu la chitară și am făcut un jam session la Leu. Am fost pe aceeași lungime de undă, apoi am găsit basist și tobar și am început să compunem primele piese, pentru ca în 2005-2006 să avem primele concerte la Big Mamou. Am scos un EP, Automatic, în 2008 și apoi în 2009, primul nostru album, Adolessons.

Ați așteptat ceva…

Cam mult, da, dacă stau să mă gândesc acum. Cred că dacă nu îl aveam pe Cristi Busuioc manager, care să ne împingă de la spate, nu îl lansam nici atunci.

Și cum a mers?

Am reușit să tragem într-un studio bazat ISV, cu Alecs Redeș, să avem un disc mixat de Alex Dragomir la Raza Studio și masterizat de Christian Mike Sugar la CSM-Lab București. Am avut și o copertă super tare, ilustrată de Ghica Popa, căruia vreau să îi mulțumesc încă o dată. Altfel, am avut o activitate incredibilă în perioada aceea, mai ales dacă comparăm cu cât de static pare totul acum. Îmi doresc să revină momentele alea speciale, vreau să mă cațăr înapoi pe acel vârf, dar pare imposibil. A fost apogeul, cred. Primeam telefoane de la Tarom, că fac revistă și vor să cântăm la lansare. Părea ceva foarte normal să îți sune telefonul constant cu cereri și cântări. Nu conștientizam acel hype special și acea energie. Sincer, acum, după șase albume câte am scos, nu știu câți ani am fi amânat să lansăm cântece. De fiecare dată apar scuze de genul „aș mai lucra piesa asta” sau „nu am chef acum”.

Apoi ați făcut Electromagnetica

Da, parțial cu Electric Brother, în 2011. Și citisem multe recenzii despre trupe care dădeau chix la al doilea album. Nu înțelegeam de ce. Și la noi a fost mult mai slab primit discul, oamenii erau confuzi. Unde este rock-ul de pe primul, unde sunt tobele, pogoul? Fanii ziceau că am pierdut ceva, că e prea electronic. Nouă nu ni s-a părut așa.

Dar cum?

Mie mi se pare un disc mai matur. Dacă pe primul eram mai garage, mai in your face, pe Electromagnetica am căutat să inserăm mai multe sunete și să demonstrăm că nu se reduce totul la distors. Încă mi se par printre cele mai catchy piese pe care le-am scris vreodată cu The Amsterdams. Adică, înțeleg că noile cântece nu mai erau cu riffuri de chitară pentru pogo, cum erau pe piesele „Suffering and Surfing”, „Taking Care of Anna” sau „Petrolize All Mice”. Lumea era confuză din cauza bridge-urilor, clapelor și așa mai departe.

Nu se așteptau, probabil, contextul era altul…

Am făcut cântece prea complicate și experimentale pentru 2011 și mai ales pentru genul nostru de fani din vremea aceea. Cred că deja se schimbau lucrurile în industria muzicală locală și mai ales genurile. Apăreau alte nume în peisaj, trupele o virau cumva spre limba română și cam așa a rămas, cu mici excepții. Dar, pentru noi a fost o perioadă incredibil de faină cu cântarile Electromagnetica, pentru că am plecat în turneu vest european cu Wolf Parade, în timpul căruia cântam în deschidere. Am cântat împreună în Italia, Ungaria, Austria, Cehia… Dan Boeckner, unul din membrii trupei, a cântat la chitară pe o piesă de pe album, deci s-au legat multe lucruri atunci. 

Unde ați mai ajuns atunci?

În acel an am ajuns în mai multe locuri, inclusiv în Anglia și Scoția, unde am cântat singuri. Perioada asta de turneu în Marea Britanie era un vis devenit realitate pentru mine. Publicul ne plăcea și asta a contat mult. Dar aveam și un sentiment interesant. Față de România, unde oriunde am fi cântat era evenimentul serii, acolo mai erau o gramadă de alte live-uri și trupe în aceeași seară. Totul are o altă dimensiune la ei, adică mă întorceam cu inima împăcată că nu rămânem să intrăm într-o mare de trupe aflate în competiție acerbă. Simțeam că e o mega industrie muzicală în UK și că e greu să facem pasul să ne mutăm. Asta chiar dacă cu fiecare cântare speram să ne intersectăm cu managerul potrivit sau cu cel mai bun contract la o casă de discuri. Băgam bani în PR, bani strânși din concertele din țară, să avem o bază când ajungem acolo. Dar nu s-a dovedit eficient, ne-au explicat că a fost foarte complicat să promoveze o trupă românească.

Ați deschis și Control Club, alături de The Mono Jacks…

Vechiul Control era un loc magic pentru mine. Am văzut acolo Casio Kids, Post War Years și multe nume mișto. În noul club am văzut Efterklang, în deschiderea cărora am și cântat, mi-au plăcut mult rușii de la Motorama, dar acum ies mai rar, ce-i drept. Îmi amintesc cu amuzament că în vechea locație cădea clădirea pe noi, dar mă duceam aproape în fiecare seară, la fiecare concert. Respect mult ce se întâmplă și în Sala Berlin și vin de fiecare dată când e ceva interesant. Ultimul concert la care am fost a fost Molchat Doma… E tare că The Amsterdams au cântat la inaugurarea vechiului Control, iar We Singing Colors au avut primul concert tot în Control.

The Mono Jacks cântă și ei, mai nou, în limba română…

Îl apreciez mult pe Doru Trăscău și îmi place că și el a virat către limba română. Mi se pare logic și îmi tot zice Gopo că sunt dement că insist cu engleza. Limba română e foarte power acum și chiar mă uit la trupe care cântă în engleză și mă întreb de ce nu cântă în română, pentru că ar suna mai natural. Parcă am fost manipulat, iar când mă uit la trupele alternative de succes, care cântă în română, simt că stric piața. (Râde) Dar am compus o piesă în limba română cu We Singing Colors. La inceput, după ce am făcut-o, mi se părea că sună a Vama Veche și Vița de Vie. Dar mi-am dat seama că, da, așa trebuie să sune. 

Revenind la prezent, cum arată scena locală?

Ritmul din prezent mi se pare incredibil, te afli într-o mare de oameni care lansează single la săptămână. Vorbim despre un Instagram plin cu reclame și despre trupe necunoscute care fac sold out. Am ajuns să mi se pară nașpa când mi se zice că muzica mea sună ca afară sau că e făcută pentru afară. Chiar vreau să fac muzică și pentru aici, dar dacă o piesă nu te bubuie din toate părțile, și de la radio, și de la TV, încă nu prinde.

Noi, cu The Amsterdams, am fost indie și nu am avut label decât la ultimul album, Eternity For Dummies, pe care l-am lansat cu Universal Music. De câțiva ani îmi trece prin cap să fac o casă de discuri, dar tot pentru mine și trupele mele și câteva pe lângă. Dar simt că nu ar fi fair play. (Râde) O casă de discuri o faci pentru comunitate, să crești niște trupe și nu am timp să mă ocup de asta în mod egal cu compusul de muzică și cântat. Sunt mai multe trupe care îmi plac și pe care le-aș lua într-un colectiv, dar cum să fac cu infrastructura, acte și contabilitate, contacte? E ceva de muncă și nu știu exact cum aș putea să le fac de unul singur. Mă atrage ideea, însă… Pe hârtie sună bine, dar ni s-a întâmplat de mai multe ori ca după ce semnăm un contract cu o echipă, după șase luni sau o anumită perioadă, să nu se mai întâmple nimic. Dar sunt și profesioniști la care funcționează, labeluri independente sau agenții, precum Overground.

Voi ați colaborat cu Overground, nu?

Da, dar nu a funcționat, dintr-un motiv sau altul. Cred că trebuie să ai și muzică vandabilă de către o agenție care știe să facă asta. Chiar am analizat atent și ne-am dat seama cât de mult contează perioada în care lansezi albumul. Cu Universal Music nu ne-am sincronizat cu fanii noștri. Cu toate că am investit și în promovare, eram la radio și TV, și am băgat bani în social media. Oricum, e încă un mister cum se dezvoltă algoritmii, parcă nici n-aș mai investi în promovare, aș sta liniștit, pare că nu pierd nimic. Dar nu prea e posibil, pentru că în ziua de azi, dacă nu faci Facebook Ads, faci pe Instagram (râde) și banii tot acolo ajung. În orice caz, concluzia e că eu, ca artist, nu le pot face pe toate. Prefer să se ocupe altcineva, pot să dau un e-mail pentru booking, pot să scriu comunicate de presă, dar e ceva „cuantic”.

Vine și întrebarea inevitabilă. Ce trupe ai semna?

Îmi plac DayDay, Zimbru, Ana Coman, dar nu știu câtă nevoie au ei de asta. Aș lua trupe mici din zona mea de indie rock și acustic, trupe care vor o ieșire afară și cu care mă descurc. Nu aș merge pe banduri tributare Holograf, Compact și Iris, clar, deși mai nou răscolesc YouTube și după chestii mai vechi de la cele trei, care sună chiar bine. Am niște contacte, dar nu și rețeta să fac o trupă să bubuie. Trebuie să recunosc că am și probleme de perseverență, acasă nu prea ascult albumul unei trupe românești. La volan merg pe mâna radioului. Nu am același atașament pe care îl am când mă lovește o trupă străină și o am pe repeat.

Să vorbim și despre We Singing Colors. Cum a început proiectul?

Undeva prin 2011 aveam mai multe idei în cap pe chitară acustică. Era o perioadă în care cu The Amsterdams voiam să încercăm ceva diferit, dar încă nu ne dădeam seama ce și cum. Ascultam multe trupe precum Fleet Foxes și Bon Iver și redescopeream muzica acustică. Până la primul concert, care a fost în Control, am cunoscut-o pe Roxana la mare, pe plajă, unde cânta o piesă de la Florence & The Machine, „Dog Days Are Over”. A fost ceva foarte natural parteneriatul nostru, de atunci am rămas împreună. Ne-am dorit și am cântat peste tot, în spații mici, mari și afară, am fost în Spania, India, Japonia, Anglia, Slovenia, Bulgaria și Republica Moldova. Toamna trecută am avut un turneu și am ajuns la un festival din Slovenia și apoi la Budapesta și Belgrad.

Cât a ajutat succesul cântecului „Good Days, Bad Days”?

Doi ani ne-au tot sunat oamenii. S-a dorit piesa pentru filme, pentru generic de emisiune, pentru imnul Magic Camp sau pentru imnul festivalului Airfield. Mesaje pe YouTube, după ce ne-au găsit prin Shazam, de genul „nu știam că sunteți români!”. Mi-am dat seama cât de mult contează să fii în industria publicității, nu a devenit un hit viral cu milioane de vizualizări, dar a fost un super boost și am avut multe concerte datorită reclamei. E tare că noi nici nu prea mai cântam piesa live, ne plictisisem de ea, dar după ce a fost în reclamă oamenii veneau să o ceară. A și fost difuzată mult timp, vreo cinci ani la rând, în lunile de iarnă. Repetiția e mama hiturilor, clar, avem piese mult mai mișto, dar care nu ajung la oameni la fel.

La concertul de săptămâna viitoare la ce să ne așteptăm?

Vom lansa noul clip, „Nomad”, făcut cu Mihai Dragolea și Radu Mocanu de la Vagabond Film, cu care am filmat și clipul pentru „Bridal Hands”. Avem și câteva piese gata pentru noul album și sper să le cântăm.

Oricum, ați lăsat-o mai moale cu lansările…

Cred că am pierdut ritmul. Parcă și la capitolul ăsta sunt valuri, de fapt, într-o perioadă aveam prea multe, dar recent am fost mai tăcuți. Cu The Amsterdams am simțit că grăbeam piesele de pe Eternity For Dummies, acum e prea chill totul. Anul trecut am scos doar piesa „Avatar” cu The Amsterdams și „Hunger” cu We Singing Colors. E și bătaie de cap, fiecare piesă implică o lansare la radio, în concert… Acum îmi place să gătesc, să merg mai mult pe jos sau cu bicicleta.

De-asta probabil v-ați și apropiat mai des în ultima vreme de ONG-uri și societatea civilă?

De când sunt cu Roxana am luat foarte multe concerte caritabile și evenimente ale mai multor organizații. Vrem să ajutăm cât mai mult, ne simțim mișto când facem asta. Recent am fost invitați la un concert unde cei care fac și festivalul Rocanotherworld strângeau bani pentru a construi casa unei familii din Iași. Apoi ne-am văzut la știri și menționau concertul și rezultatele, am văzut casa omului acolo și a fost bine, pentru că de obicei nu vedem și efectele acțiunilor de genul ăsta.

Între timp, am devenit vegetarieni și unde locuim acum avem câine și pisică, deci suntem mai empatici cu animalele. Oamenii vin des către noi pentru că știu că sunt șanse să ne potrivim cu cauza lor. Am avut un concert la Cheia pentru Magic Camp, am fost și la Iași, la festivalul Rocanotherworld, la Anina, oraș minier, unde am concertat într-un tren, am colaborat cu diverse comunități roma…

Îmi doresc să fac ceva și pentru comunitățile rurale. Oamenii de la sat merită mai multe oportunități și aș vrea ca noi, cei de la oraș, să cumpărăm alimente sănătoase de la ei, e important să mâncăm local, să nu dispară gustul de tot. E un trend pozitiv și pot să îi dau ca exemplu pe timișorenii de la Implant Pentru Refuz, care au lansat noul album pe hârtie reciclată. Cred că e mai bine ca fiecare muzician și artist să se implice atât cât poate, nu e pentru toată lumea și e urât când marketingul pentru o cauză depășește cauza în sine, dar cred că e foarte important ce e dincolo de muzică.

//

We Singing Colors ajung la noi Marți, 25 Februarie.

Subscribe To Control Newsletter

Join our mailing list to receive the latest news from Control and be the first to find about our new events,

You have successfully subscribed to Control Newsletter

Share This