Din Berlin și mai ales din spatele unuia dintre proiectele electronice importante românești, Miruna Boruzescu aka Borusiade ne vorbește despre cum a ajuns să flirteze cu muzica electronică, anxietate sau ce-i lipsește cel mai mult din București.

Primele amintiri legate de muzică.

Discurile părinților, casetele cu muzică preclasică trimise de unchiul meu, CD-urile de contrabandă pe care le cumpăram la școală din banii primiți de Crăciun de la bunici, radioul de la care trăgeam piesele care îmi plăceau pe casete, schimburi de mixtapes cu colegi și prieteni… nenumărate. Le făceam și coperți pe vremea aia.

Cum ai ajuns să flirtezi cu muzica electronică?

Cred că nu m-am gândit foarte mult la genuri muzicale. Când mi-a plăcut ceva am adoptat indiferent de gen. Backgroundul meu este clar clasic, însă în momentul în care am început să mă apropii de muzica electronică s-a deschis un nou orizont. În continuare aleg să nu diferențiez genurile, să le categorisesc. Dacă îmi place ceva, dacă mă impresionează în vreun fel, atunci trece testul.

Primul contact serios cu muzica electronică a fost probabil pe la începutul anilor 2000, în clubul Web din București, unde obișnuiam să „îmi fac veacul”. Atunci am început să și pun muzică datorită lui DJ Marika, care m-a lăsat într-o noapte la butoane. Era perioada de glorie electro clash și combinația aia de 80s synth revival m-a prins direct. Ăla a fost primul flirt, după care a început o mare poveste de dragoste… (Râde)

Și cum a fost când ai pus muzică în Web? Îți mai aduci aminte niște piese din playlist?

Știu că habar n-aveam despre aspectul tehnic al mixatului, ci doar voiam să pun muzica pe care o ascultam, care îmi plăcea și la care credeam că vor rezona mai mulți oameni. Mi-am „ars” vreo 30 de CD-uri și a ieșit foarte mișto. Lumea a dansat și clubul era full. Anunțați erau Marika și Vania, în schimb am pus muzică eu cu Paul Duncă. A fost foarte tare însă a doua zi pe site-ul Web, unde s-au trezit puritanii să comenteze că nu aveam ce căuta acolo, că eram amatori, că nu știam să mixăm… veșnica obsesie. Până în ziua de azi apreciez de o sută de ori mai mult selecția muzicii decât aspectele tehnice.

Ieșeai des în cluburile din București? Ce-ți lipsește cel mai mult de-aici?

Da, a fost o perioadă de câțiva ani în care cred că ieșeam și de trei ori pe săptămână. Îmi aduc aminte: Marți în Club A, Joi parcă la Fire și în weekend la Web. Azi mi se pare imposibil. (Râde) Cred că era începutul sau vârful unei epoci în care se întâmplau puține lucruri în București și de aceea ce se întâmpla conta foarte mult. Nu exista atâta exigență din partea publicului, dar cumva dorința era așa mare ca acele câteva evenimente să iasă bine, încât nu îmi amintesc prea multe „rateuri”. Ce-i drept, aveam și eu altă vârstă și eram plină de energie și mai deschisă la aproape tot. Azi cred că singurul lucru care îmi lipsește ar fi serile din București cu prietenii care se strângeau, mai ales vara, dar nu numai, la nopți interminabile în cluburi improbabile cu muzică quasi-obscură.

Dacă ar fi să alegi un singur album de muzică pe care să-l trimiți unei civilizații extraterestre, să ne cunoască mai bine, care ar fi?

Cred că le-aș face o compilație. (Râde)

Cât crezi în zicala „fiecare artist cu publicul său”?

Absolut. Nici nu știu dacă trebuie să fie altfel. E o zicală…?

„Anxietate” e un cuvânt des folosit în legătură cu seturile & producțiile tale. De unde vine sentimentul ăsta, care e rădăcina lui?

Cred că „anxietatea” a devenit un cuvânt „cool” în descrierile muzicii greu de descris. Apoi, dacă ăsta e cu adevărat sentimentul care reiese din muzica mea, e probabil doar o reflecție a lumii care mă/ne înconjoară, care nu e de nici o culoare frumoasă, echilibrată și relaxată. Cred că fiecare facem câte ceva să filtrăm absurdul în care trăim prin artă sau altceva.

Are treaba asta și o legătură cu generația din care faci parte?

Absolut. Probabil că fiecare generație a avut la un moment dat sentimentul că lucrurile o iau razna în lume, dar parcă acum începem să pierdem până și termenii de comparație cu istoria…

A fost dificil să te acomodezi la Berlin sau Marseille?

La Berlin sunt de zece ani și faptul că am rămas cred că arată că m-am acomodat. E drept că am terminat Liceul German din București și șocul limbii nu a existat. Am venit cunoscând cultura și limba destul de bine. La Marseille nu am fost decât într-o rezidență de două săptămâni. Mi-a plăcut mult orașul și am lucrat destul de productiv la mai multe piese care au apărut pe albumul A Body.

Ce simți că urmează după A Body?

A Body a ieșit în Febuarie la Cómeme și a fost primul disc pe care l-am lansat în format album, după alte trei EP-uri. Între timp, a ieșit săptămâna trecută un nou EP, cu patru piese, Their Specters, la sublabel-ul Ostgut Ton – Unterton. Deci a urmat deja ceva. Ce mai urmează anul acesta încă nu vă pot spune, dar vă asigur că există deja niște planuri.

//

Borusiade ajunge la noi vineri, 17 August, alături de Justine și Chlorys. Mai multe detalii pe pagina de Facebook.

Share This