Doru Pușcașu este un cameleon muzical, nu astronaut. De la frontman poet cu versuri abstracte, acum zece ani, la singer-songwriter cu o voce sinceră și creator de atmosfere intime, în prezent. După o pauză de muzică, de la Oliver la Om la lună a fost un pas mic, dar lung ca și durată în timp. Inițial a prins scântei ca proiect solo de rough alternative poetry și apoi a venit evoluția naturală într-un fenomen cosmic: o trupă de rock poetic. În doar „doi ani lumină”, Doru a ajuns Om la lună. Cu trupa și solo, Doru și-a încântat publicul transmițând mesajele sale pacifiste prin sistemul solar al hărții României, pe la București, Brașov, Iași, Cluj, Sibiu și Târgu Mureș.

Precum inscripțiile de pe placa satelitului Voyager, acesta este testamentul trupei: „Om la lună este un strigăt. De mare iubire, de frică, de bucurie, de regăsire, de tristețe, de neadaptare, de renunțare, de curaj, de recunoștință”. Înainte de concertul de lansare al cântecului „Liniștea”, am povestit cu Doru despre primele sale proiecte muzicale, poeții lui favoriți, din muzică și istorie, plimbările și planurile trupei, platforme online, management versus independență în galaxia muzicală locală și Micul Prinț.

Tu ai făcut parte din trupa 41?A fost primul tău proiect muzical?

Da, primul. Prin 2000. E povestea clasică a trupei făcută de niște buni prieteni. Hai să facem o trupă și vedem apoi fiecare la ce instrument cântă. Eu nu aveam decât o chitară acustică, destul de veche, așa că mi-a revenit basul. Am cumparat ce mi-am permis, adică un bas-scândură, cum se spunea atunci instrumentelor care sunau teribil.

Mai apoi trupa s-a transformat în Oliver…

Da, a fost momentul în care am crezut că suntem mai copți și că putem porni pe un drum nou. Oliver a fost familia mea preț de vreo șapte ani. Cântam cu prietenii mei cei mai buni muzica noastră preferată. Și pur și simplu am trăit. Cred că asta e lucrul care îmi vine în minte când mă gândesc la anii ăia. Au fost atât de multe momente frumoase, am trăit experiența unei trupe adevărate, cu bucurii și dezamăgiri, cu multe așteptări nerealiste, dar și cu multe satisfacții.

Îmi amintesc de lansarea primului nostru disc, în Studio Martin, când m-am trezit la un moment dat spunând pe scenă: „Acesta nu este un concert, acesta este un moment”. Cred că despre asta a fost vorba, despre niște oameni care au trăit împreună niște momente memorabile. Au rămas momentele acelea în fiecare dintre noi. Și a rămas și muzica. Nu știu dacă se puteau face lucrurile altfel. Mai bine sau mai mult. Ăștia am fost. 

Acum te consideri poet sau cantautor?

După câțiva ani buni de necântat, vreo șase chiar, am ajuns într-un moment în care mi-am dat seama că nu mai pot fără. M-am autosabotat ceva timp, că nu mai pot, că nu am ce îmi trebuie, că una, că alta. Până la urmă, într-o zi am luat chitara acustică, am mers la un bun prieten și am filmat patru piese pe care le-am scris în anii care au trecut de la finalul lui Oliver. Și așa a apărut Om la lună. Eu cu chitara mea acustică. Și mi-am dat seama că ceea ce cânt eu așa ar putea fi descris, rough acoustic poetry. La rock alternativ am ajuns când am început să producem muzica în studio, alături de Dragoș Strat. Poate e o găselniță de copywriting. Oamenii au nevoie de o încadrare în niște termeni cunoscuți. Au nevoie să zică: „Ăștia seamănă cu…”.

Deci mai degrabă poet…

Să nu crezi că mă alint, dar chiar nu mă consider poet. Poeții au mult mai mult decât am eu, în primul rând au un imbold continuu de a scrie versuri, de a se exprima în scris. Cred că gândesc cântecul ca pe un tot, uneori încep cu versurile, alteori cu muzica. Pe mine mă fascinează mai degrabă cuvintele în sinte, decât ideea de poezie. Găsesc o mare bucurie în potrivirea lor, în diferitele sensuri pe care le dau propoziției, la sonoritatea lor, la metrica versului.

Care ți se par cei mai buni poeți din rock-ul alternativ românesc?

O, sunt foarte mulți cei care scriu poezie adevărată în muzica românească. O să râzi, dar cei mai poeți mi se par cei care cântă rap, nu rock. La noi e mai simplu, două strofe și un refren. La ei sunt două pagini de versuri cu sens și suflet. Sunt foarte mulți cei care îmi plac și care mă inspiră la noi. De la George de la Travka și Cătălin de la Coma, la Norzeatic, Omu Gnom și Deliric. Îmi place și Dan Byron foarte mult, Andrei Robin Proca și Doru Trăscău, râd când ascult Bobo Burlăcianu și Ada Milea.

Ce poezie citeai în copilărie?

Nu prea citeam poezie. Mi se părea cumva greu de citit, așa că am preferat mereu proza. Și nu m-au atras niciodată poeții romantici, ceea ce ni se servea pe vremea aia, în copilărie. Mie a început să îmi placă poezia de la Ion Minulescu încoace. Deși folosesc în versurile mele o mulțime de procedee tradiționaliste și naturaliste. Aș putea spune că mai degrabă am descoperit poezia în cântece. Cred că prin muzica folk mai întâi, deși unele versuri aveau o doză foarte mare de patetism.

Așa că am fost destul de selectiv. L-am descoperit pe Nichita Stănescu, mai întâi în cântecele lui Nicu Alifantis, apoi în cărțile de poezie. Și pe Radu Stanca, Mircea Dinescu și Ana Blandiana. Am descoperit niște poezii minunate de-ale lui Adrian Păunescu. Am rămas cu gura căscată când am auzit versurile albumului Țara te vrea prost, de la Sarmalele Reci, apoi auzind rimele simple și puternice de la Timpuri Noi. Iar acum, poate pentru că și sunt în altă etapă a vieții, mă bucur cel mai tare când citesc poeziile lui Carmen Tiderle. Și nu sunt poezii pentru copii. Sunt ca filmele de animație de la Pixar, găsești o mulțime de straturi care să te fascineze la orice vârstă.

Ai multe versuri și metafore despre război. Iți place muzica hippie, asculți trupele care militau pentru pace în anii ’60 și ’70?

În timpurile noastre, războiul s-a mutat de pe câmpul de luptă în interiorul fiecăruia. E un război continuu pe care îl purtăm cu noi înșine și unii cu alții. Și dacă stai puțin și te gândești, îți dai seama cât de ridicol este, de fapt. Militez, dacă se poate spune așa, pentru pacea cu tine, cu alegerile tale, cu ceilalți. Greu de obținut, dar nu imposibil. Cred că valorile fiecăruia se modifică odată cu trecerea timpului. Ne trezim adulți și descoperim că lucrurile în care credeam cu tărie și pentru care ne băteam cu pumnul în piept nu mai au nicio relevanță acum. Pe de altă parte, suntem toți aproape la fel, urmăm niște traiectorii comune, ajungând mai devreme sau mai târziu în aceleași puncte. Cu toată expunerea dată de social media, tot nu pricepem lucrurile astea.

Despre muzica Woodstock am să-ți mărturisesc că nu m-a atras niciodată. Așa am pățit și cu Star Wars. Cred că n-am descoperit-o la timp și apoi am găsit alte muzici cu care m-am identificat mai mult. În cazul meu, muzica a început cu Depeche Mode și David Bowie, iar rock-ul a început cu Nirvana.

Documentarul Woodstock l-ai văzut? A fost anul trecut aniversarea de 50 de ani și sunt curios dacă energia și atitudinea de atunci mai are ecou în prezent asupra noastră.

Nu l-am văzut, însă tot curentul acela mi se pare fascinant. Cum s-au putut strânge la un loc atâția oameni, ce energie incredibilă a putut să se nască de acolo, cât de mulți oameni au fost influențați de ce s-a întâmplat acolo. Nu-mi dau seama dacă există ceva asemănător în zilele noastre sau dacă ar mai putea exista. Cred că la festivalurile mari de muzică de astăzi, când te uiți la oamenii de lângă tine, vezi bucuria autentică. Nu știu dacă mai există și revolta, însă.

Colaborarea voastră cu ilustratorul Silviu Gosav e tocmai inversă ideii de revoltă, că veni vorba. Cât de mult vă reprezintă comunicarea asta?

Silviu e un ilustrator extrem de talentat și bun prieten. El a dat această notă desenată muzicii mele. E un iz de Micul Prinț la mijloc. Cred că e un procedeu minimalist de a transmite atât de multe lucruri. Nu cred că e ceva ce reprezintă sau nu trupa, e o direcție de comunicare artistică, atât. Cred că putem exprima cine suntem în extrem de multe feluri.

Ați colaborat cu Vladimir Ivanov de la Pinholes. Sunt Pinholes una din trupele cu care sunteți pe aceeași frecvență?

Sunt multe trupe de la noi care îmi plac. Mă bucură faptul că au început să colaboreze, să se strângă în mici comunități care pun la comun cunoștințe și resurse. Nu mai văd deloc o competiție, ci un început foarte sănătos de colaborare. Și de prietenie, aș putea spune.

Cât despre promovare, pentru voi cum funcționează cel mai bine?

Pentru mine tot radioul e cel mai important. Dacă piesa e la radio, înseamnă că am făcut o treabă bună. Evident, în zona noastră posibilitățile de apariție la radio sunt limitate de existența doar a câtorva posturi, iar audiența lor este foarte mică în comparație cu posturile mainstream și milioanele lor. Dar audiența aceea e extrem de prețioasă pentru noi, sunt oamenii noștri, prietenii noștri.

Conceptul lyric video funcționează?

Nu cred că funcționează mai bine decât un video real, dar cred că e o alternativă cinstită. Cum publicul s-a mutat de pe TV pe internet, muzica nu mai are neapărat nevoie de imagine.

Urmează lansarea videoului „Liniștea”. Cum se cristalizează conceptele unui cântec pentru tine? Pentru că din descrieri pare că scrii un întreg scenariu…

Un cântec are o altă reprezentare în mintea fiecărui ascultător. Se întâmplă de multe ori ca o explicație dată de cineva unui cântec de-al meu să fie mult mai bună decât ideea mea inițială. Așa că mi se pare irelevant lucrul la care m-am gandit eu și explicația mea ulterioară. Pentru cântecul „Liniștea” tocmai asta am încercat, odată cu descrierea lui. Să arăt mulțimea de posibilități și de sentimente care se pot naște din ascultarea lui. Sunt doar câteva variantele propuse de mine ca exercițiu. Pot fi o mulțime altele.

Dacă ar fi să scrii scenariul Om la lună pentru următorii cinci ani…

M-aș bucura ca peste cinci ani, privind retrospectiv, să simt oboseala aia plăcută, ca după o zi întreagă de dat cu placa la munte. Abia te mai țin picioarele, pentru că te-ai dat toată ziua ca bezmeticul, ai prins chiar și ultima cabină, iar în cabină, până sus, te privești cu ceilalți, ești obosit și fericit. Și apoi apuci să faci și ultima-ultima coborâre. Pe scurt, aș vrea să ne dăm până la capăt. De toți banii, cum se zice.

//

Om la lună ajung la noi Vineri, 24 Ianuarie, pentru lansarea videoului „Liniștea”.
RSVP / Bilete

Fotografie de George David.

Subscribe To Control Newsletter

Join our mailing list to receive the latest news from Control and be the first to find about our new events,

You have successfully subscribed to Control Newsletter

Share This