Producător și muzician, numele lui Marius e imediat asociat cu casa de discuri și studioul 148 și cu trupe precum Coma, Travka, EMIL sau The Mono Jacks, dar și Lake of Tears sau Goran Bregovic. Pe lângă treaba de studio, e implicat în proiectele Febra și Environments, alături de Ștefan Panea și Alex Ghiță, dar și în cel pe cont propriu, a.k.a. Discordless. Să-l cunoaștem mai bine înaintea lansării noului album.

Ce aspecte din personalitatea ta, și în ce măsură, reprezintă acest proiect?

Au, întrebările grele la început. (Râde) Păi, așa m-am apucat de făcut sunete, cu numele ăsta, și cumva reprezintă pentru mine toată explorarea de la început, improvizația, făcut muzică cu orice ai la îndemână, fsu-ul.

Povestește-ne despre tine. De unde vii, ce-ai mai făcut? Care sunt primele amintiri legate de muzică și când te-ai apucat de ea?

București, Piața Sălăjan, m-am apucat de treaba asta cam prin 2002. Aș fi vrut să o fac încă din școala generală, dar nu aveam cum, cu ce, nu știam pe nimeni care să aibă vreo legătură cu lumea asta. Primele amintiri legate de muzică sunt câteva casete găsite prin casă, Depeche Mode, lăutărească, compilații cu rap gen MTV, ce se asculta pe la începutul anilor ’90.

Cu foamea pentru muzică din anii ăia am descoperit radiourile pirat cu Hip-Hop, Metal extrem de la prietenii rockeri și industrialul care m-a și făcut să încerc să-mi fac sunetele mele. Abia din primul salariu am rezolvat o placă de sunet, un mixer mic și am început să iau treaba asta ca un hobby mai serios. Am început să ajut și alți oameni și cumva am ajuns să fac doar muzică și producție, nu-mi dau seama exact cum, din aproape în aproape.

Ce faci în afară de Discordless?

E un pic invers, în afară de Febra și Environments am reînceput să fac și treaba asta. În rest, toată ziua la studio.

De ce e diferit noul album, Nelocuit?

Este mult mai minimal, mai puțin muzical și mai puțin „cerebral” decât până acum. Am vrut ceva primar și visceral cu gândul la un PA mare, e trist pe ce aparate ascultă oamenii muzică acasă zilele astea, măcar când ieși din casă să tremure carnea pe tine.

Cât crezi în zicala „fiecare artist cu publicul său”?

Chiar și în cazul unei muzici de sertar, trebuie să existe măcar un nebun care să deschidă sertarul ăla. În rest, se rumegă ce e pe prima pagină YouTube sau ce trimit labelurile spre oameni să dea play pe telefoane. Deși se face mai multă muzică decât s-a făcut vreodată, se ascultă foarte puțin ciudățenii. Cred că au învins astea cele două, trei case de discuri mari comasate, e un raport nebun pe care eu nu l-am mai văzut până acum. Milioane de oameni ascultă aceleași lucruri pe care dau și sute de euro pe bilete, iar în rest maxim o sută, două, de views, doi, trei oameni în sală și ăia cu mâna în bărbie, critici. Excepțiile, cele câteva, nu știu cât se pun.

Personal, mă bucur când fac ceva care să-mi placă mie în primul rând, iar dacă mai e măcar încă cineva care dă la maxim muzica aia, bun, dacă nu, o dau eu la maxim acasă și tot e OK, dar ce e în rest în țara asta cu muzica de nișă e o glumă, începând cu fanii, banii, anii, știți voi. Am înregistrat atâta muzică cu sute de artiști, multă muzică obiectiv marfă, pe care nu a ascultat-o nici dracu’, încât cred mai degrabă că „publicul” are câțiva artiști, iar în rest e un hău mai mare sau mai mic în funcție de nici nu știu ce.

//

//

Ce mai înseamnă industrial și noise astăzi, în lumea mall-urilor și corporațiilor? Sau, altfel, cât și în ce fel muzica ta e și politică?

Ce înseamnă în general, muzical, nu îmi dau seama. Muzica mea nu e politică în felul înțeles de majoritatea, punk / rage against the machine, nu am versuri care să te îndrume exact spre mesajul corect pe care să îl asimilezi fără probleme și dubii. Prefer ambiguitatea și visceralitatea și sunt sigur că mai există oameni care ascultă ceva fără să aibă nevoie de un brief extins pentru două, trei sunete.

Ca artist însă nu cred că poți să nu fi politic. Dacă toată lumea ar face muzică doar de petrecere și de distracție, cred că asta ar transmite un mesaj despre ce se întâmplă în societatea respectivă și anume că toate merg bine, griji puține, hai la club. Cât timp creezi într-un spațiu & timp, vrei, nu vrei, spui ceva despre condiția ta în momentul ăla, de la echipamente folosite la temele alese, la orice.

Cât despre mall-uri, fabrici și uzine, într-un mod ascuns fix despre asta e albumul ăsta pentru mine. Stau de vreo 30 de ani în zona asta Sălăjan & Titan, părinți muncitori, Faur, Poarta 4, cum sunt majoritatea crescuți pe aici, și am văzut toate locurile astea lăsate fie în paragină, fie transformate în depozite, săli insalubre de repetiție sau dărâmate pentru a face mall-uri strâmbe, combinații – majoritatea futute, știți voi.

Studioul ăsta al meu se află tot într-o fostă fabrică care stă în insolvență până s-o găsi careva să facă încă un mall, încă un căcat necesar în mijlocul orașului, în timp ce locuim în poate cea mai poluată capitală din UE, în timp ce nu avem săli de cântat, spitale, școli de muzică, în timp ce… știți voi. Nu e departe să fie de nelocuit.

Așa că e politic într-un mod personal, dacă are vreun sens, sentimentul de străin la tine acasă, clădiri care stau să cadă pe tine sau trecut zilnic pe lângă avizierul cu prieteni dispăruți în clădirile astea.

Și apropo de ce spuneam mai devreme cu publicul, având în vedere că întrunirile underground sunt de cele mai multe ori „O să vă cântăm vouă celor câțiva despre ceva ce știți deja și cu care sunteți de acord, hai să fim de acord împreună”, cred că muzica politică în sensul ăla ar putea avea putere cu adevărat în momentul ăsta, doar dacă ar veni subversiv pe canale pop, să audă cât mai mulți anumite lucruri. Cumva, la un concert punk sau hardcore te aștepți să auzi anti-fa, pro-diversitate și etc, dar de la un artist pop?

//

//

Cât e refulare și cât e escapism în muzica ta?

600% escapism, refulare nu știu cât %, libertatea de a face orice, fără a fi corect sau greșit.

În același timp, lucrezi sau ai lucrat la Studio148 cu trupe ca The Mono Jacks, Coma sau Alexandrina. E greu, e ușor să jonglezi cu diferite genuri?

Mi-ar fi mai greu să fac aceeași muzică, de fapt. Oricât de mult mi-ar plăcea orice la momentul respectiv, mă plictisesc repede. Am ascultat și ascult tone de muzică din toate sferele metafizice și aș vrea să fac cât mai multe, mai am câteva pe care nu am avut șansa, dar mai e timp, poate spre pensie, mai încolo. Aș vrea fix invers, să fac un singur „gen muzical”, văd eu.

E și o frică care te montează și păstrează interesantă munca asta de recording, mixing & mastering când o faci pentru alții, mai ales când te bagi cu capul înainte într-o zonă nouă sau când lucrezi cu oameni complet diferiți de tine ca și estetică, gusturi și așa mai departe.

Simți că faci parte dintr-o generație de muzicieni?

Nu m-am simțit niciodată cu adevărat acasă în vreo generație sau grup. Temporar, poate. Am fost mereu prea industrial pentru rockeri, prea rock pentru ăștia cu rap, prea metal pentru rockeri, prea rock pentru metaliști, prea rap pentru punkiști, prea orice alt gen de muzică pentru oamenii cu electronică, prea ambiental pentru metaliști, prea metalist pentru industriali… Ai prins ideea. A și încetat să îmi pese de lucrurile astea, mai ales că mi-am dat seama că nici nu prea stă în firea oamenilor de pe aici să colaboreze la modul ăla. Fiecare cu fiecarele lui.

Dacă ar fi să alegi un singur album de muzică pe care să-l trimiți unei civilizații extraterestre, să ne cunoască mai bine, care ar fi?

Putea să fie mai rău, să mă pui să aleg cinci. (Râde) Uite, eu țin la privacy și nu aș vrea să mă cunoască niciun extraterestru. Dacă nu au urechi, dacă sunt pe trupe de cover-uri? Dați-le ceva Bob Marley, Michael Jackson, eu știu, n-ai văzut Mars Attack sau Close Encounters? Abia aștept, oricum, telefonul de la președinte: „Marius, avem nevoie de tine! Eu nu mă pricep la muzică!” Bagă niște Romica Puceanu și vedem după aceea încotro o luăm.

//

Marius Costache, a.k.a. Discordless, lansează albumul Nelocuit Vineri, 12 Octombrie. Mai multe detalii pe pagina de Facebook.

Share This