un interviu realizat de Artemis Mille

Bogdan – Mihai Simion este un băiat de 22 de ani, din Râmnicu Vâlcea, unde a locuit până la 18 ani. S-a apucat de cobză la 14 ani, îi plăcea să cânte cu vocea, inițial a vrut chitară. Era pasionat de literatură începând cu cea din perioada târziu medievală, până la literatura contemporană. S-a rezumat la literatura anglo-saxonă și românească, pentru că nu avea încredere în traduceri. A făcut o obsesie pentru medieval, voia să cânte la lăută și s-a decis să cânte la cobză pentru că era echivalentul românesc al instrumentului care îl fascina. Spune că s-a apucat de cobză prin bibliotecă.

A făcut litere, studii culturale, e la master tot la litere, la studii culturale, speră ca din octombrie să înceapă un doctorat cu specializare în cultura și civilizația românească. Dizertația lui studiază condiția minorităților naționale din Valahia și Moldova de la 1849, până la înscăunarea lui Carol I. A învățat alfabetul de tranziție singur într-o lună ca să citeasca articolele de presă din vremea respectivă, în original.
Cariera muzicală a început-o în 2008 cu o trupă care se numea Antrepriza Muzicală, cu un naist, Victor Matei, unul din discipolii lui Gheorghe Zamfir, și Cosmin Șerban, singurul din cei 6 frați care a luat din cui acordeonul unchiului lui. Consideră că făceau punk. S-a împrietenit cu Loredana, cu care cântă de 4 ani. Între timp a mai colaborat cu Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Chimie și Les Elephants Bizarres.

„Șamanul mut” este un proiect revivalist pe care îl coace de jumatate de an, o poveste legată de setea pentru muzică de pe la noi. De câțiva ani se întâlnește cu valuri de informații venite din toate direcțiile: manele, fuziuni cu hip hop, muzică electronică, pop, etc. Nu a văzut până acum un show strict acustic cu o poveste foarte sinceră fără fuziune, ci pur revivalistă, așa că a decis să îl producă el. Vrea să spună povestea muzicii de la noi și a felului în care ea ne definește, începând cu secolul al XVIII-lea până în anii ‘90.

Pentru a înțelege mai bine intenția, cauzele și planul din spatele spectacolului, i-am luat un interviu.

Samanul mut

Cobza, cel putin până acum, a fost un element definitoriu în ce privește imaginea ta și activitatea ta muzicală. Este un instrument pentru acompaniament, cu sunet specific, care nu și-a păstrat un loc în muzica ultimelor decenii. Cum te raportezi la scena de muzicală de acum, prin prisma instrumentului pe care îl folosești?

E foarte grea întrebarea dar și foarte mișto. De fiecare dată când mă întâlnesc cu oameni care ascultă muzici contemporane, de toate felurile, de la IDM până la manele, observ că, așa cum spunea țambalistul Petru Zaim de la Piatra Neamț, mulți dintre ei uită că au avut o mamă și ca mama lor la randul ei a avut o mamă. Povestea în final este identitară și este un pic arhaicizantă, asta da. Consider că un instrument la care s-a cântat, vreo 450 de ani, în Valahia și în Sudul Moldovei, are resurse să ne mai spună povești și acum. Asta cred eu, poate fi o naivitate, dar, în legătură cu modul în care mă raportez la muzicile de astăzi… există o grămadă de muzici, unele dintre ele, pe care le consider foarte mișto și muzici la care mă pot raporta direct dar în mare parte, la ce aud eu din categoria muzicilor contemporane și aici vorbesc strict despre România, pentru că asta e marea mea bubă, caut un underground grassroots, de la firul ierbii, efectiv, de la rădăcină, și cred că undergroundul ăsta nu se poate naște cu adevărat decât cu ajutorul unor sunete specifice. Ori cobza este un instrument la care s-a cântat doar în Valahia și în sudul Moldovei vreo 400 și ceva de ani. Era principalul instrument. Până la urmă cuvântul lăutar, care desemna muzicianul, pe vremea aia, vine de la lăută, vine de la cobză. Ca idee, în secolul XVIII, când spuneai lăutar te gândeai la cobzar. Cobzarul era un musician. Muzicianul ăsta dacă dispare din peisaj, înseamnă că s-a rupt filmul undeva și filmul ăsta trebuie reîntregit ca să poată cu adevărat evolua aceste lucruri. Asta cred eu.

De ce crezi că trebuie reîntregit ca să existe evoluție în acest sens? Nu crezi că lucrurile pot evolua fără?

Ba da, așa au evoluat. Dar uite că din nefericire sunt foarte mulți oameni care se plâng că n-au evoluat în direcția potrivită. Trebuie să scormonim un pic lucrurile de la rădăcină pentru că fără rădăcini, nu cred că poți avansa organic. Poți avansa, dar poți avansa mimetic. Ca multitudinea de trupe indie care îmi livrează o muzică și-un mesaj identice cu cele de la Londra sau de la Berlin, mă refer la muzica electronică. Și care nu mă apasă pe mine, ca om, care m-am întâlnit cu totul alte realități. Ok, sunt băieți care-mi spun că soluția ta este muzica pop dance de la radio, ăla e tot un produs mimetic. Și avem un underground care devine din ce în ce mai mimetic. Se produce o adevărată schismă și nu mai poți avea o contra-cultură organică, asta cred, efectiv, o contra-cultură trebuie să fie organică, în momentul în care nu am trecut prin Kraftwerk serios, mi se pare greu de crezut ca poți să ajungi la un nivel de muzică electronică.

Nu crezi că avem capacitatea acum, din punct de vedere al resurselor de care dispunem, să ardem etape? într-un fel și tu faci asta cu cobza, a dispărut din peisaj mult timp și acum vrei cumva să introduci soundul specific în soundul deja existent. Și tu ar trebui să arzi etape.

Da, da, ok, de acord, dar încă odată, mă întorc la rădăcini, cred că, din timp în timp, ar trebui să ne întrebăm cum a început povestea, ca să putem continua. Sigur că etapele se pot arde dar putem ajunge la forme fără fond și putem ajunge la oameni care sunt alienați de lucrurile pe care le aud, se ajunge la clasism, îmi pare rău. Se ajunge la o categorie de oameni care a ajuns suficient de educată și suficient de cosmopolită, să spunem, ca să poată apela la produse culturale, exterioare, fie ele vestice sau estice, și o altă categorie, care este alienată de aceste vorbe și care preferă ceea ce i se servește, adică muzica mainstream de la radio. Eu cred că toate aceste categorii sociale pot fi reunite sub o umbrelă mare pentru că lucrurile astea țin de noi toți, în egală măsură, de la oamenii de acum 400 de ani care erau extrem de bogați, până la oamenii de acum 200 de ani, care erau extrem de săraci. Muzica pe care o cânt eu este singura muzică despre care iți pot spune cu certitudine – și chestia asta m-a convins să o fac în esență, s-o duc mai departe și să mă perfecționez în ea – este singura muzică pe care am dus-o și prezentat-o unui șantier de muncitori din fața blocului meu și la o masă festivă orgranizată de un academician și un profesor universitar și care-a fost primită cu la fel de multă bucurie în ambele cazuri.
N-am întâlnit prea multe muzici care să poată avea versatilitatea asta. Sigur, lucrul pe care îl aveau în comun toți acești oameni de care vorbeam mai devreme era că sunt d-aici. Acum, probabil că e o amestecătură de motive pentru care se întâmplă chestia asta, dar mai mult decât explicația politică, cred că e vorba de muzică. Muzica e foarte specială și muzica asta, trecutul ăsta… sunt foarte mulți oameni care spun “nu te mai uita la trecut”. Este foarte mișto și mă gândesc la chestia asta, dar cred că trecutul din toate cântările de care vorbesc, cântările țiganilor, cântările țăranilor din câmp, cântările evreiești, din Bucovina și Maramureș, că vrem sau că nu vrem, trecutul ăsta care ne-a plămădit în interior și cântările fac parte din trecut. Eu nu spun să le ținem în brațe tot timpul pentru că le-am demonetiza. Cred că suntem datori să le păstrăm într-un cotlon al memoriei noastre pentru momentele alea care mi-e teama că se tot îndesesc în ultima vreme, în care simțim ca ne rătăcim de noi înșine și în care suntem bombardați cu un milion de lucruri și nu mai înțelegem nimic și nici nu ne putem raporta direct la ele. Oricât de mult am vrea, nu trăim ca la Londra și nici ca la Berlin. S-au întâmplat niște lucruri care sunt foarte specifice locului ăsta. Eu nu spun că sunt bune sau rele, sunt ca atare, și instrumentul ăsta reprezintă foarte bine modul nostru de a simți și de a trăi, fără să fac psihologia popoarelor aici.

De unde interesul pentru muzicile de tradiție orală? De ce ai investit atâta timp și energie în partea de cercetare pe care ai făcut-o, unde iți dorești să ajungi?

Eu nu mi-am dorit să ajung nicăieri, ca să încep cu ultima întrebare. Să ajung undeva, public, sau afișat, dar am luat decizia asta pentru că m-a întristat teribil de tare faptul că de 24 de ani suntem liberi să ne prezentăm oricum vrem noi din punct de vedere cultural și totuși nu o facem și muzica tradițională este în continuare ascunsă într-o aură de minciună. Este o perdea de minciună peste muzica asta, perdea pe care am înțeles-o în timpul regimului legionar, am înțeles-o în timpul regimului Antonescu, am înțeles-o în timpul regimului comunist, dar nu o mai înțeleg după 90. Suntem foarte pudici și foarte sensibili când vine vorba de cultura națională. Poate că e amestecul ăsta de naționalism, de aici, din partea asta de lume, dar pe mine m-a interesat povestea sinceră a acestui fenomen: care e aportul țăranului român, care e aportul țiganilor, care este aportul evreilor, care e aportul armenilor și cum se pupă poveștile astea. Oare ei cântau lucrurile pe care spun romanticii că le cântau? Păi nu prea le cântau, nu am găsit în Toma Alimoș, culeasă de Vasile Alecsandri versul „Futu-i crucea și legea”, Alecsandri spunea „Blestema-i crucea și legea”, avem parte de o pudibonderie a romanticilor. Pe urmă legionarii insistă pe anumite muzici, comuniștii insită pe alte muzici și după 1990 iar insistăm pe alte muzici. Mă întreb, de ce? Ne e rușine cu muzica asta? E zgrumțuroasă, are erori, ok, e primitivă, dar e a noastră. Și mai mult decât că e a noastră, e foarte frumoasă, pentru că e specială, pentru că are niște forme. Eu am găsit în muzica de tradiție orală de la noi niște forme foarte speciale pe care nu le-am mai găsit altundeva pe glob. Sigur că se îngemănează, se înrudesc cu alte muzici de aici din zonă, de pe toată planeta. Oamenii seamănă mai mult decât ne imaginăm, dar există niște lucruri particulare pe care le-am pierdut definitiv și irevocabil. Într-un fel e firesc să fie așa pentru că lumea se schimbă, dar lucrurile astea trebuiesc conservate cumva și nu sunt de acord cu conservarea lor prin partituri, sunt de acord doar parțial cu conservarea lor prin înregistrări, pentru că muzicile astea trebuie să meargă mai departe, cântate de fiecare la el acasă, dacă vrei o variantă laică de religie.

Ți s-a întâmplat ca activitatea ta în sensul ăsta să îți aducă stigmatul de naționalist?

De cele mai multe ori. Despre 80% din oamenii cu care mă împrietenesc la bere și care își dau seama că am aplecări prea profund românești, cum zic ei (mie nu-mi place să-mi spun așa), după câteva ore, dacă sunt suficient de iscusit în seara aia, sau câteva zile mai târziu, aflu că sunt ori cu Vatra Românească, ori cu Tudor Gheorghe, ori cu Corneliu Vadim Tudor, ori cu Noua Dreaptă, dar îmi asum chestia asta. Nu asta este povestea pe care eu vreau să o spun, tocmai de aceea insist foarte mult pe minorități și insist pe povestea adevărată a acestor muzici. Acum, pe de altă parte, nici nu trebuie să exagerăm și să cădem într-o contra-mitologie. Românii au avut partea lor de muzică, esențială, pe teritoriul ăsta, la fel cum celelalte minorități și-au dezvoltat propriile lor muzici. M-am întâlnit de multe ori cu oameni care au spus că sunt naționalist, eu nu cred că sunt naționalist pentru că, în primul rând nu mă raportez la povestea aia cu trecutul milenar, de 2000 de ani și tot cântecul cu națiunea etnică a românilor care au condus întotdeauna. Există o muzică foarte frumoasă de maghiari în Transilvania, evreii au făcut o muzică superbă în nordul țării, e și pătura de muzică țigănească, de care nu ne-am hotărât încă nici până astăzi defapt a cui e, cât de mult e țigănească și care e partea românească din muzica țigănească, de fapt ce este muzica țigănească. Dar eu cred că povestea asta e a noastră, a tuturor. Consider că evreul hasidic din Maramureș sau țiganul ursar din Gratia, Teleorman, sunt români. Nu mă gândesc la ei ca fiind corpuri străine, dacă au fost la un moment dat, nu mă interesează. Eu doar stabilesc ce se întâmpla aici. Trăiau arabi în Dobrogea, mă interesează muzica pe care ei o cântau. Pot fi considerat naționalist în sens geografic, dar nu politic. Dacă există naționalism geografic, eu sunt naționalist geografic, dar nici așa nu prea sunt. M-am plimbat și prin Basarabia, și prin Cadrilater, și prin Timocul Sârbesc, și în Grecia de Nord am văzut niște comunități interesante de români acolo. Am ascultat inclusiv muzicile aromânilor din Albania și nu cred ca Albania e pământ românesc.

Din punct de vedere sociologic, poți spune că tradiția reprezintă ceva nou. Este o forma sintetică și instituționalizată a unui obicei, cu referințe la cultura contemporană și impact în cotidian. Cum explici fenomenul pe care noi il numim muzică tradițională și care crezi că e rolul lui, ca produs cultural, în societate?

În primul rând eu am o problemă muzica tradițională pentru că eu nu știu ce înseamnă tradițional. Vioara, de exemplu, eu nu cred că e instrument tradițional deși se cântă de vreo 500 de ani pe aici. Adică, eu cred că este instrument tradițional, dar sunt foarte mult etnomuzicologi care m-ar contrazice, mi-ar spune ”nu domne, vioara e un instrument italian, a apărut în timpul renașterii, e un instrument cult, se cântă muzică clasică pe el, că țăranii la noi în Bihor îi mai pun o goarnă și îi zic vioară ștroh, că ăia din Maramureș o dezacordează și îi mai pun niște strune pe sub ea, suplimentare, n-au decât, ei pot să cânte ce poftesc. Asta nu înseamnă că instrumentul se schimbă”. Când vorbim de instrumente puțin mai vechi, când vorbim de cobză pe care am amintit-o mai devreme, când vorbim de fluiere, acolo situația se schimbă puțin, dar eu nu prea cred în terminologia asta de muzică tradițională, muzică arhaică, muzică ancestrală. Tocmai de asta mă feresc de sintagmele astea și îi spun muzici de tradiție orală. Asta înseamnă o muzică ce se naște dintr-un om. Și sigur că muzicile tradiționale dispar, pentru că comunitățile se alfabetizează. În momentul în care toată lumea în România va fi alfabetizată, nu va mai exista muzică tradițională, din simplul motiv că oamenii ăia le pot scrie și cel puțin la nivel instituțional au fost școlarizați.

Asta spuneam mai devreme, că muzica tradițională este de fapt scrisă, sunt obiceiurile instituționalizate, obiectul originar e transpus într-o formă insituționalizată, fie că instituția e media, e academia, e o arhivă, un club sau o casă de discuri.

Tocmai încercând să mă feresc de chestiile astea, am decis că e mai util, decât să îi înregistrez pe acești oameni, decât să îi cronicizez, decât să le scriu versurile, lucruri pe care le-am făcut și încă le fac, am crezut că cel mai important lucru este să fac și eu ca ei. Foarte simplu, să pun mâna pe un instrument și să încerc și eu să cânt, ce simt că pot cânta ca ei, iar cântecele astea evoluează odată cu mine. Eu am o doină pe care am învățat-o acum vreo 10 ani, se cheamă „Vară, vară, primăvară”, care este singura care se va repeta obsesiv în toate cele 5 showuri de „Șaman mut”. Ăsta e un cântec care a evoluat odată cu mine, și nu în funcție de prestigiul meu științific, sau de rezultatele mele academice. Dacă termin de citit „Ciocnirea civilizațiilor” a lui Samuel P. Huntington, nu cânt „Vară, vară, primvară” altfel. O cânt altfel când mă despart de iubita mea, când mă împac cu iubita mea, când mă cert cu părinții mei, când mă cert cu un prieten bun și pentru mine muzicile astea au început să funcționeze ca un fel de barometru spiritual. În momentul în care mă simt rău, sau când mă simt foarte bine, și muzica se schimbă în mine și o cânt un pic altfel, îi lungesc notele, îi mai schimb din cuvinte, și chestia asta, pentru mine, în primul rând are un efect curativ, terapeutic, care în esență e o chestie personală, dar pe care, desigur, îmi doresc să o împărtășesc și cu ceilalți, de aici și povestea cu șamanul. Muzica respectivă apare în niște comunități în care oamenii simt realmente că au ceva de spus prin cântec și pentru că mai mult decât să o spună, vor să o cânte. Mi se pare fabulos, să comprimi un mesaj, în muzică, oricare ar fi aia, de la bătut cu lingurile într-o oală, până la o horă cu noduri. În esență ține mai mult de relația mea cu muzica și mă feresc de instituționalism, tocmai pentru că muzicile astea se schimbă o dată cu mine. Acum 10 ani nu cântam cântecul cum îl cânt acum, și dacă mă prinzi într-o seară deprimat, o să ți-l cânt mult mai trist, fără discuție.

Muzica și sunetul sunt un mediu foarte comun și facil, dar paradoxal, un mediu extrem de ineficient în a transmite un mesaj într-un mod coerent și clar. Informația poate fi ușor răstălmăcită, comunicarea deturnată, conținutul manipulat sau complet ignorat. Și totusi, poate fi un document, poate nu usor de descifrat, dar este totuși exponentul cultural al unei societăți sau al unui grup social. Ce rol crezi că are muzica de tradiție orală în a ne oferi o perspectivă mai aproape de adevăr asupra istoriei și a realității sociale a ultimului secol?

Eu cred că cel mai bun clast de istorie pe care îl poți face unui om despre secolul 20 este efectiv o selecție riguroasă și inteligentă de 25-30 de cântece. Să presupunem că avem un cântec la 3-4 ani. Îi pun o piesă de la început de secol XX, un imn închinat regelui Carol I, un cântec legionar, o sârbă despre Lenin pe care oltenii din Gorj erau obligați să o cânte cu țambaluri și viori, după niște teme tradiționale. Și aia e o muzică de circulație orală, că nu venea nimeni să le aducă partituri, doar le spuneau că în loc de „trecui pe la mândra dealu’” trebuiau să spună ”ne învață Lenin ceva” sau ”ne învață tătucu Stalin ceva” și pe urmă, în anii ’90 apar Azur de la Brăila, frații Nămol, cu toată povestea aia cu fabulosul folclor de tranziție, pe care o să îl ating, ușor, și în showurile ce vor urma. De la contrabandiștii de benzină din Timișoara care zic „ține Doamne Dunărea să mă ducă-n Sârbia, să trec benzina cu o barcă să mai fac și eu o marcă”, până la manelele din anii ’90. Sigur, îți trebuie un întreg background ca să le poți înțelege, dar în esență, tu ai înțeles povestea numai prin muzică și numai prin muzicile la care m-am referit mai devreme. Eu cred că e foarte util, chiar dacă uneori te poți păcăli. De ce te poți păcăli, pentru că niciodată nu e suficient de multă muzică, din păcate. Întodeauna vei găsi o comunitate care nu ți-a mai lăsat decât 3 sau 4 cântece. Din alea 3 cântece e destul de greu să înțelegi bine trăirile și suferințele lipovenilor, de exemplu, sau ale ucrainienilor de pe Tisa, dar măcar poți încerca. Poți să te urci frumos într-un microbuz, si te duci și îi întrebi care e problema lor acum. Voi sunteți un grup de ucrainieni de pe Tisa, mai aveți vreo legătură cu ce se întâmplă la Kiev?

Discursul tău din timpul spectacolului are o componentă critică importantă. Pozitia ta e una asumată, și exersată în această direcție din timp?

Da, după cum am spus și mai devreme, cred că este momentul să nu mai mințim legat de muzicile astea. Este foarte important să nu fim pudibonzi, să nu încercăm să glorificăm niște lucruri care nu merită glorificate și asta vine din gura unui om care iubește muzica asta. M-am ferit de sinistrețuri de tip ”slujitor pe altarul culturii tradiționale”, poezii de tipul Mărioara Murărescu, doina, genul muzical poetic emblematic al poporului român, chit că se înrudește cu niște muzici turco-persane, cum am demonstrat in cadrul primului „Șaman mut” – se înrudește aproape până la confuzie cu muzicile alea – respectiv nu asculta manele că nu sunt de bonton. Nu, toate muzicile astea trebuie tratate la ”its face value”, cum zic americanii, le asculți și tragi o concluzie din ele, dar eu nu fac judecăți de valoare. Singura judecată de valoare pe care o fac, în timpul acestor spectacole, este „nu vă uitați numai la voi în grădină”. Există oameni care au trăit pe lângă voi, țiganii ursari, evreii, armenii, și ei aveau niște lucruri de spus și prin muzică le spuneau, pentru că lucrurile pe care chiar voiau să le spună nu prea ajungeau în mainstream. Și așa se întâmplă și acum, sunt o grămadă de comunități care fără ajutorul muzicii nu pot spune alte lucruri. De exemplu, tot cultul ăsta pervers din jurul manelelor, care personal nu îmi place, dar mi se pare foarte interesant de studiat ca fenomen sociologic. Ăsta e reversul medaliei, în momentul în care demonizezi prea tare o muzică, te trezești cu 10 băieți deștepți care o ridică la rang de artă. Ori, nu e cazul. Cred că trebuie să fim ponderați, în final este vroba despre muzică și despre poveste, singurul lucru pe care îl fac eu este să o selectez după criterii estetice personale. Am ascultat tone de muzică din zona asta și am bătut țara în lung și în lat, 10 ani de zile, și am rămas cu niște forme în cap. Pe unele le-am aprofundat, pe altele le-am ignorat. Sigur, selecția îmi aparține, deci în sensul ăsta totul e critic, pe lângă faptul că mă deranjează tot valul de ură care de fapt, nu are nicio legătură. Muzica asta nu trebuie legată de ură, e despre dragoste, depresie, jale, sunt oameni care plâng, care râd, nu sunt oameni care se urăsc între ei. Până și turcii din baladele de secol XIX erau respectați ca niște inamici, nu făcea nimeni mișto de ei, sau în niciun caz nu li se băga pumnul în gură. Cred că e foarte important să ne asumăm discursul până la capăt. În momentul în care oamenii spun că muzica românilor este singura muzică din România care contează, lucrul ăsta normal că mă deranjează. Stați un pic, mai sunt și alte comunități cu altă poveste și povestea lor e importantă.

Ce planuri ai pentru cobza ta? Care ar fi viitorul cel mai fericit al carierei tale de cobzar și care crezi că sunt obstacolele de care va trebui sa treci ca să ajungi acolo?

Principalul obstacol este amestecul ăsta produs în mintea oamenilor vis-a-vis de muzica de tradiție orală, datorită faptului că, după cum spuneam, pe lângă toate ansamblurile folclorice din perioada comunistă și cele contemporane și diverși și diverse care apar pe la televiziunile de specialitate, cântând că li s-a îmbătat primarul în sat, generația mea e alienată de muzica asta. Se îndepărtează de ea, o simt îndepărtându-se de ea și nu îi condamn, pentru că într-adevăr, ok, poate ei nu știu exact de ce nu le place muzica asta. Eu le dau dreptate și le spun că nici nu ar trebui să le placă muzica asta, aia pe care o văd promovată pe toate canalele media, pentru că aia este artificială și ei simt chestia asta la nivel empriric. Deci asta cred că este adevărata mea problemă: întodeauna când îi spui unui om ”hai să îți cânt o baladă, hai să-ți cânt o geampara, hai să-ți cânt o melodie lăutărească”, automat își suge puțin măselele și se retrage. ”Stai puțin, ce vrei să îmi cânți tu mie aici?” După care, ușor, începe să își dea seama ”Băi, stai că băiatu’ ăsta nu face ceva cu care sunt eu acomodat și la care mă aștept de la muzicile astea.” Asta e o poveste, iar în legătură cu cobza și în legătură cu ce mi-aș dori să fac din punct de vedere artistic, ar fi o radiografie antropologică a poporului român. Proiectul ”Șamanul mut” se axează foarte mult pe muzica tărănească, foarte puțină muzică urbană, doar cea care am considerat eu că s-ar potrivi cu conceptul general de problemă a ritualului din muzicile astea. Sigur că mi-aș dori la un moment dat să fac showuri despre cafe chantant-ul franțuzesc din perioada interbelică, legate de păcăleala cu micul Paris, care de fapt nu înseamnă decât Calea Victoriei. Aș vrea să fac un show, ”Bun venit în sinistrul mic Paris” cu fotografii cu mahalalele din micul Paris si cu sărărcia lucie din acea perioadă din București. Un show cu muzică populară din perioada stalinistă, unul cu muzică țărănească de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, să cânt depre tractoare, să cânt despre cum toată lumea muncește și toată lumea e fericită, să îmi pun o seceră și un ciocan deasupra capului și să îi invit pe oameni să revadă Cântarea României din anii ’50. Cred că sunt atât de multe piste de explorat în direcția asta, încât, având toate resursele tehnice în spate, poți duce un astfel de show la un nivel vizual și auditiv care să ofere publicului ceva spectaculos, sau în orice caz, ceva ce nu și-ar fi imaginat, fără să te abați prea tare de la adevărul istoric. Lucrurile alea chiar așa arătau în anii ’50, din fericire, nimeni din cei care vor veni la show nu a trăit în anii ’50 să vadă spectacolele de care vorbesc, dar aș putea să le fac un reenactment.

[divider]

* al doilea concert din seria Șamanul mut are loc la Control miercuri 26 februarie
* o cronica a primului concert din seria “Șamanul mut”

Share This